Eu aici cobor….

Se spune că alergăm toată viața dupa ceea ce sufletul nostru tânjește, după visele pentru care am luptat si am investit atât de mult. 

O călătorie in care am întâlnit atâția oameni frumoși cu care am împărtașit atâtea. O călătorie in care am privit cu ochii înlăcrimați cum se coboară din trenul ăsta și am greșit trenul de atâtea ori si niciodată nu m’am dat bătut, am luptat să ajung la destinatie și am rătăcit atât de mult si chiar dacă mai e pana la urmatoarea stație, trag maneta de urgență si cobor aici, nicăieri, poate…poate am alergat atât de mult, prea mult să caut, si să rămână…

Niciodată nu am cerut mult si am muncit de fiecare dată pentru ceea ce mi’am dorit, poate prea mult. Si e timpul sa cobor, sa cobor aici, unde? Nu știu…

Ies din compartiment si ma opresc pentru o secundă dar pare mai mult de atât, si inima’mi dictează sa rămân, sufletul’mi urlă … E o luptă cu mine, si nu e ușor, e greu….și ma uit la ei si aș vorbi cu ei, pentru ultima dată, in trenul ăsta am clădit atât de multe, am legat prietenii, legături atât de puternice și mai bine cobor aici, nu am sa fac fată la următoare stație unde drumurile se vor desparte.

Si din ochii aștia curg lacrimi de cristal, ma dor ochii atât de rău si cu mâinile astea reci nu pot să’i salut, dar îi imbrațișez și poate nu mă înțeleg, poate nici voi nu mă înțelege’ți, și îi îmbrațișez și mă simt acasă și lacrimile astea se transformă in sânge, rup bucăți din mine si cu fiecare îmbrățișare las câte o părticică din mine cu ei. Mă uit la geam, ea e tot acolo, o iau de mână, se sperie când’mi simte mâinile reci, ma privește in ochi și’i vede insângerați, lasă capul pe pieptul meu si ușor șoptindu’mi că va fi bine iar eu iam promis ca va fi bine, și va fi … Inima mi’se oprește, ea e singura care reușește asta, și ea’mi dă senzația de nemurire, cu ea aș putea atinge stelele, și cu ea am ajuns la nori, doar noi doi, și’avem locul nostru unde ne ascundem doar noi doi, și ceea ce vede ea în mine nu mai vede nimeni și ceea ce vad eu in ochii ei nu mai vede nimeni. Ceea ce avem noi e diferit, special. Îi las inima, îi las sufletul că nu am nevoie de ele acolo unde plec, îi las și ochii căci bu am nevoie de ele acolo unde merg, iar la ea vor fi in siguranță, știu ca ea nu e ca restul si le va prețui si va avea grijă de ele. Nu le spun adio, nu pot … Și cu fiecare pas facut către ieșire pierd tot dar trebuie să plec, se rup bucățele din mine, din ce a mai rămas…ce e rău iau cu mine și incep sa dispar, parca ca o iluzie ma sting ușor ușor, la vise renunț, le las, nu mai am nevoie de ele. Cel mai mare vis al meu e acolo, in compartimentul acela iar cele pentru care am tras o viață se pierd in drum spre ușa. Ajung la scările ce par ca duc nicăieri si mai arunc o privire spre ei și realizez că tot ce mai am sunt ei dar e mai bine să plec. Fiecare scară, fiecare pas pare că e in gol și’mi dă senzația ca ma duc in gol și trenul ăsta pleacă iar eu răman aici…și nu mai pot face nimic și tot ce’mi mai rămâne e amintirea lor, amintirea ei și lacrimile astea se transformă’n foc și arde al dracului de rău si realizez ca am ales iadul ăsta si nu are nici un rost să ma mai impotrivesc căci mai mult rău’mi fac, și ma conformez la ceea ce odată am semnat, m’am damnat singur cu mult tinp in urmă, ma împac cu gândul că sunt inchis in cercul ăsta.

Nu e ușor !

Și poate vor înțelege, si poate coboară …mai bine plec pâna trenul ăsta nu se oprește…. Si trenul se indepartează ….

Aici cobor dar las cu voi, mă las pe mine cu voi…sunt aici, acolo….

Eu…aici cobor 

Eu sunt Oscar iar ăsta e un ultim post !

Pe drumul asta …

Am oferit, am primit atât de multe dar am si pierdut. 27 de ani in care viața a luat mai mult decât a dat, un drum pe care pe ici pe colo am dat de tentații si de multe ori m’am pierdut dar de fiecare dată m’am intors inapoi pe drumul ales. Un vis la care am vrut sa renunț de atâtea ori, lacrimi si durere dar mereu cu capul sus. Ăsta nu e un post in care mă plang, nu e un post in care ma vait ca viata a fost prea nedreaptă de prea multe ori.

Am invățat ca totul se intâmplă cu un motiv anume si de cele mai multe ori nimic nu mai este la voia intâmplării. Pe drumul ăsta am invățat sa iubesc, sa ofer, sa prețuiesc fiecare secunda alaturi de persoanele dragi. Pe drumul ăsta am realizat că oameni vin și pleacă, prin viață trec foarte mulți dar foarte puțin rămân sau chiar nici unul. Intâlnești iubirea dar așa cum a venit și pleacă, nici măcar nu a despachetat dar mereu vei lăsa ușa deschisă si puțini’ți vor trece pragul dar tu trăiești cu speranța că cei care vor trece pragul poate vor și rămâne.

Vine momentul când’ti trece pragul, chiar rămane si totul e bine, vă iubiți si totul pare de vis dar…..totul se oprește aici. Pe drumul ăsta totul e perfect, esti fericit si viața’ți este colorată, te pui la somn zâmbind știind ca ziua de mâine ți’o va aduce pe ea…clipele cu ea…dar….pe drumul ăsta am realizat că se întâmplă lucruri fără voia noastră, și atunci când ești fericit mereu se va găsii cineva sau ceva care sa rupă firul ăsta de fericire. 

Pe drumul ăsta…..

…lasă’ma să fiu…să fiu eu….

Și o parte’ți spune să rămâi iar cealaltă să pleci…e mai bine, așa crezi pe moment…și ști ca’ți va face rau, și ști ca vei suferi dar pt tine contează fericirea ei, iar ști că plecarea ta îi va face bine dar dacă pleci o parte din tine va rămâne …..

Pe drumul ăsta…ajungi să te lupți cu tine, cu gandurile tale si te decizi să trăiești prezentul ca și cum secunda ce vine nu va mai exista… 

Și din nou te vezi singur la o rascruce de drum și nu vrei ca de data asta să greșești din nou, și parcă e vina ta sau poate nu, acum nu’și mai are rostul să cauți vinovați și’ți spui ca importante sunt momentele frumoase…..

Pe drumul ăsta……merg mai departe și promit sa nu cedez, nu acum când poate fi diferit ….pe drumul ăsta
Eu sunt Oscar și ăsta e un altfel de post !

Asta e trenul care’l asteptam !

Cand gandurile incep sa iti controleze viata, cand gandurile sunt mai negre decat hainele care le port.

Nu vorbesc despre acele ganduri negre din povestile politiste sau demne de filmele de groaza, vorbesc de realitate.

Atunci cand ai totul si parca nu ai nimic, si simti ca incepi sa castigi si parca parca ai ajuns la destinatie. Simti ca mai ai putin si e gata, e ultimul drum si de data asta nu te mai urci in trenul gresit. Te dai jos din tren si fiecare treapta care duce pe peron pare o eternitate plina de teama si dezamagiri ca deh, doar ai mai trecut prin asta. Te hotarasti sa cobori cu ochii deschisi si ai ajuns, deschizi ochii si din nou ai gresit dar de fiecare data mergi mai departe chiar daca ai gresit din nou. Incerci, odata si odata iese. Cu fiecare tren care ai mers ai intalnit oameni buni, oameni care au ramas cu tine si a’ti povestit si a’ti impartasit atat de multe dar au coborat la statia lor sau probabil nu aveau bilet si a venit nasul foarte suparat.
Si am pierdut bagajele, mi’am uitat telefonul in vagon si portofelul mi’a fost furat de oameni cu care am stat si am povestit atat de mult. Nu mai am nimic si ma uit in jur si realizez ca totusi am mai mult decat cei din jurul meu. Mai iau un tren si o vad pe ea, ne asezam unul langa altul si timizi incepem sa povestim dar ea e insotita de altcineva, imi vad de treaba mea si totusi tot drumul asta ne apropiem tot mai mult. Ea vrea sa coboare si o trag de mana, am oprito, nu era statia ei, nu a fost atenta. El a coborat, a lasat’o. Si dupa un drum lung suntem tot mai apropiati si realizam ca plecam pe accelas drum. De data asta nu ne mai gandim la destinatie, conteaza clipele de acum, poate maine nu mai exista.

Si odata cu ea, mai urca oameni si formam un grup si totul ia contur si e voie buna, si nimeni nu mai coboara. Poate asta e trenul care trebuie, asa simt si de data asta nu ma mai gandesc ce va fi la urmatoarea statie, nu are rost.

Prezentul conteaza atat de mult, ceea ce am acum, maine poate nu o sa mai am, peste o secunda nu va mai exista. Traim atat de mult in viitor sau in trecut si atat de putin in prezent.

Si iata’ma, inconjurat de oameni frumosi, o am pe ea alaturi si am parcurs drumul asta si iata ca conductorul anunta ca urmeaza o statie unde drumurile se despart, si realizam toti ca mergem in directii diferite dar avem accelas scop. Ma opresc din respirat si totul ingheata, si ii privesc si ma uit la ea, ea merge in alta parte, altii raman si eu trebuie sa schimb dar mai avem si imi revin si incerc sa nu ma gandesc ca mai e putin si totul se schimba dar totus sper ca nu va fi nevoie sa schimbam. Si avem momentele noastre si sa format o legatura atat de stransa intre noi. Si o vad ingrijorata, sta la geam, parca e deconectata si ma uit la restul, parca sau pierdut si par ingrijorati si ma trezesc si iese circul din mine si incerc sai aduc prezenti si reusesc, o iau de mana si isi aseaza capul pe pieptul meu si privim la ce a trecut dar nu mult si ne intoarcem pentru ca realizam ca ce avem acum e tot ceea ce conteaza.

 Noi doi !

Si acum astept si pretuiesc fiecare secunda cu ei…trenul mai are putin….
Eu sunt Oscar si asta e un alt post !

Incotro ma duc ?!

Si stau si ma intreb de cand am plecat incotro ma indrept. E primul articol in care am sa scriu atat de personal si niciodata nu e bine sa o iei personal dar totusi rugina asta ma mananca usor usor si incep sa am impresia ca ma sting si ma indrept spre nicaieri. Cu ochii mari plec la drum si totusi pot inca sa vise, sa sper si sa iubesc intr’o lume de zombii. Am mai ramas cativa, suntem putin si poate e prea tarziu sa mai facem diferenta si ne-am decis sa nu mai luptam, am decis sa ne acceptam si sa mergem mai departe asa cum suntem. Sa ne schimbam e deja prea tarziu, nu putem fi atat de rai cand ar trebui sa fim rai. Ne place sa purtam negru, ne place sa iubim si mereu ne inconjuram de oameni frumosi. In postul asta am sa vorbesc despre atat de multe si probabil nu vei intelege nimic.

 Si sunt pe drumul asta si am dat de atatea ocolisuri si am intalnit atatia oameni si putini au ramas, prea putini. Si vad binele din toata excursia asta, am intalnit alti oameni frumosi, am intalnit si iubirea si acum trebuie sa plec si poate ei vor ramane si nu vor pleca. Pe un drum in care visurile sunt mari dar tentatiile sunt si mai mari si oare cati vor ajunge? Cati se vor oprii? Atat de speriat de mine dar nu de vise si totusi ii sm pe ei.

 Atat de departe si totusi prea departe. Atat de asemanatori si totusi atat de diferiti. 

Si ii am cu mine tot drumul asta si din cand in cand apar dar parca ei au fost mereu langa mine si poate chiar au fost singurii care au ramas. Numeste’ma nebun, nu imi pasa ! Lasa’ma ca oricum raman cu ei. Oameni vin si pleaca dar eu am sa raman cu ei. 

Ei sunt demonii mei !

Eu sunt Oscar iar asta e un post mai diferit !

As ramane dar trebuie sa plec !

Ultima data când am fost acasă în România în concediu, a fost în Aprilie. Îmi amintesc bine că le spuneam la ai mei că până la sfârșitul anului îmi doresc să mă întorc și să nu mai plec înapoi în Anglia. Pe vremea aia stăteam în Manchester, după am schimbat orașul și am rămas în Londra. M’am îndrăgostit instant, de oraș, de oameni de acolo, party’urile și cam tot ce ține de Londra. Nimeni nu te judeca, nimeni nu se uita la tine cum esti imbracat, toata lumea este foarte deschisa si sa nu uitam ca sunt o multime de nationalitati iar noi nu usntem in stare sa ne descurcam noi intre noi.Lucrăm la un restaurant italienesc renumit, în centrul Londrei. Eram 3 barmani români  și 2 fețe ( o franțuzoaică și o italiancă )si o armata de chelneri.  O echipă magnifică, toată lumea zâmbea, se râdea, dansa… țin minte că începusem să cânt cu colegul de pe bar și să dansăm la care la un moment dat a venit managerul general să ne atragă atenția că se uită clienți la noi. Lângă noi erau 2 meșe, ne’am uitat la ei, ei la noi…au început să radă și noi am început din nou să cântăm. Ne făceam treabă, de fiecare data atât eu cât și colegii mei. Nu spun că totul era doar miere pentru că aș minții, erau nervi, ba terminăm comenzile repede și nu mai veneau ospătarii să le ia ori întârziam cu comenzile și ospătari se plângeau că nu terminăm la timp. În mare parte terminăm și urlam după ei să ia comenzile. Însă, situațiile tensionate nu durau, eram un colectiv și încă sunt un colectiv frumos cu oameni frumoși. Am venit acasă în Octombrie și am rămas mai mult decât plănuisem, așa se mai întâmplă, niciodată planurile de acasă nu bat cu cele din deplasare.

În Martie mă întorc înapoi și abea aștept să plec. Îmi pare sincer rău să spun asta dar asta e adevărul. M-am angajat pe perioadă cât timp mai stau acasă și sincer să fiu nu este de mirare că tot mai mulți tineri preferă să plece înapoi, sunt împinși de societate și de toate mizeriile.

Am început să lucrez tot că barman, la un pub, am mai lucrat aici și înainte și după doar 1 luna de la angajare îmi doresc să dau foc barului cu toți clienții în el. Nu sunt criminal și nu am o minte criminală, dar oamenii ăștia te duc în pragul disperării și m-au făcut să îmi doresc tot mai mult să plec și să nu mai revin. De ce?! Am început să compar cum eram tratat în afară și cum sunt tratat aici. E o mizerie și îmi este scârbă și nu sunt singurul care trece prin asta, cam în toată țara se întâmplă asta. În primul rând nu ești respectat de nimeni, de nici un client. Toți te tratează că și cum ești servitorul lor personal și e obligația ta să le ștergi și nașul. Nu’ți respectă muncă, curățenia și am ajuns la concluzia că ăștia trebuie serviți în grajduri. Păi să nu arunci cu tot barul după ei când vine un domn care e secretar sau avocat sau mai știu eu ce și îți vorbește de parcă ești un gunoi? Și totuși încerci și reușești să termin ziua de muncă încă cu cei 7 ani de acasă. e vorbești frumos și încă servești produsele așa cum trebuie. După un program de 18 ore de muncă cu Conan barbarul că și client și trupă lui de breakdance’ri, clachezi și fără să vrei te răzbuni pe cei din cercul de prieteni sau familie. Nu ești respectat în nici un fel de nimeni la locul de muncă. Dacă îți faci treabă cum trebuie, nu e bine, dacă greșești …aici nici nu are rost să zic. E și normal că la un moment dat să cedezi să începi să nu mai fi atent și greșești.

Lăsând la oparte beneficiile, e vorba să mergi la muncă fără stres și teamă că o iei de la capăt și întâlnești acceias echipă de fotbaliști din curtea școlii și interlopi crescuți în vată sticlată. E de ajuns, și ne merităm soartă…

Până înainte de Crăciun eram dispus să merg la război fără nici o ezitare, chiar am avut și un conflict verbal cu un prieten bun pe temă asta. Dar sincer să fiu, la ce oameni sunt în țara asta nu se merită nici măcar un fir de păr din cap să îl îndoi. O țara plină de țărani, cocalari și pițipoance inculte care au impresia că totul li’se cuvine lor. E trist și dureros dar mai bine plec acum până nu e prea târziu. O societate, un patronaj și un guvern care te împinge la sinucidere, depresie sau acte de violentă. E trist ce se întâmplă. E trist sa vezi că toți ăștia cu mușchi la nas au impresia că lumea asta este a lor. O țara plină de manelisti inculți și de fani șatra !

oscar

Eu sunt Oscar și atât !

Noi suntem glasul ! Noi facem diferența !

Nationalism de ocazie !

 Am decis sa dau startul articolului acesta datorita unui status vazut astazi pe facebook postat de un prieten care suna cam asa ” Suntem nationalisti de doua ori pe an ” si binenteles ca nu m-am putut abtine sa nu scot ceva din cutia asta plina de ” revolte ”.

 Un titlu care definește foarte bine starea actuală a românilor, trist dar adevărat. Suntem naționaliști de ocazie și spun ”suntem” pentru că nu vreau să credeți că eu sunt ăla mai special,deși sunt.Îmi iubesc țara, valorile, aici am învățat tot și am devenit ceea ce sunt astăzi.Este destul de trist, atât de trist încât și marii foști conducători ai României se învârt în mormânt exact ca și  râmele în momentul când le bagi în acul de pescuit.

Suntem naționaliști în două cazuri :

Ziua națională a României și când are meci echipa națională.

Devenim atât de mândrii de țara noastră încât de ziua națională purtăm brățări colorate, statusuri naționaliste, ie, ieșim și petrecem și închinăm un pahar urmat de un strigat de războinic ” La mulți ani România ! La mulți ani români ! ”, profităm de cele 2 zile libere de la școală sau de la locul de muncă și stăm sa ne ascultăm părinții și bunici care ne înșiră povești uluitoare despre tinerețile lor și despre ce înseamnă România. Ore întregi la televizor, emisiuni care mai de care legate de istoria țării noastre, privim cu mândrie defilarea de la arcul de triumf și stăm câteva ore bune în frig pentru a trece de filtrele puse de organele responsabile de securitatea și protecția zonei de grad 5 ( 5 fiind cel mai mare grad de securitate la vehiculele de război ), arborăm tricolorul la geamuri și împânzim străzile cu tricolorul arborat pe stalpii de iluminat. Nu mă înțelege-ți greșit, sunt de acord, dacă ar fi după mine tricolorul ar fi arborat zi de zi, luna de luna, nu doar de ziua națională. Privim tarile din afara cum promoveaza nationalismul si protejeaza valorile tarii insa la noi se intampla asta doar cu ocazii speciale.

Ne ”desenam” fețele, părul și purtăm cu mândrie culorile în drum spre meciul naționalei, scandăm cu putere și cu mândrie ” Hai România ! ” pe stadion, devenim atât de prinși de meci încât unii poate poate scot o lacrimă la înfrângerea parcă inevitabilă cu Franța iar în cele mai răspândite cazuri ne apucăm să aruncăm injurii jucătorilor și conducerii pentru că nu am reușit să trecem de o echipă în calificările pentru Campionatul European și atunci naționalismul dispare că intro vrajă de parcă Harry Potter ar fi dealer-ul campionatului de poker de la Caracal.

Naționalismul nu înseamnă asta,nu inseamna să iubești țara asta doar de 2 ori pe an, să iubești culorile și să porți culorile doar de două ori pe an ! Să înșiri poze pe instagram sau facebook în bătălia pentru ” liche -uri ”. Naționalismul înseamnă loialitate și devotare pentru patrie, să iubești și să promovezi valorile, cultura și interesele țării.

Nicolae Bălcescu (1819-1852), ne-a lăsat o lege: ”Natiunea este mai importantă ca Libertatea pierdută, Libertatea se recăpăta  dar Națiunea odată distrusă, este definitiv disparuta”.

Naționalist este acela care iubește ce a oferit poporul sau mai multe sute de ani, cel care își iubește națiunea și poporul din care face parte.Naționalismul este conștiință apartenenței la un neam. Este normal să existe o voința a națiunii de a-și afirmă și apăra pământul strămoșesc, istoria, cultură, religia.

Fi mândru că ești român, poartă brățara aia colorată la mână nu doar ocazional, iubește și susține echipă națională nu doar atunci când câștiga.

oscar

 

Eu sunt Oscar și atât !

Noi suntem glasul ! Noi facem diferența !

98 de ani de la Marea Unire !

La 1 decembrie 2016 se împlinesc 98 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Nu puteam să stau astăzi întins în pat dacă nu scriam un articol, mai ales că astăzi este o zi specială. 98 de ani au trecut și dacă stăm să privim în urmă să vedem ce să schimbat nu putem vedea, este mult prea multă ceată de la picioarele tâlharilor care ne conduc țara. Binenteles și ei la rândul lor sunt doar niște păpuși putrezite carora li-se scurg ochii din cap după bani. Astăzi pentru că este o zi așa specială am să mă rezum doar la câteva fapte istorice și am să iert de data asta presa și alte capete de clowni. Din păcate țara noastră nu mai evoluează,stagnează ca un bolovan uriaș de piatră în calea unei furnici parcă prea obosită să îl ocolească și decize să facă camping acolo până moare. Am devenit atât de indiferenți cu țara asta încât stăm în case și ne plângem de milă în speranța că va apărea un super-erou care va mătura tot gunoiul asta deși cu siguranță până și el ar avea mult de muncă. Fiecare așteaptă că altul să facă iar fiecare stă în pat lejer, se plânge dar nu ridica un deget. E că și cum ai luă cină cu neamurile și la unchiul prea îngâmfat îi cade o bucățica de pâine pe jos dar nimeni nu o ridica, despre asta o sa avem mai mult timp sa discutam alta data. Acum sa vedem ce spune batrana/ul wikipedia !

…………………………………………………………………………………………………………………..

Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.[2]

Emisiune poştală
15 ani de la Eliberare

După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română.[3] Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.

În anul 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.[4] Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României.

Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională.

Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.[5]

Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli.[6] Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.

Intrarea Regimentului 16 Dorobanți „Fălticeni” în Cluj, 1918

800px-Romanian_troops_in_Transylvania.jpg

Sursa Wikipedia

…………………………………………………………………………………………………………………..

Si am incheiat !

La mulți ani România, La mulți ani români !

oscar

 

Eu sunt Oscar și atât !

Noi suntem glasul ! Noi facem diferența !